Ce se ascunde în spatele unei păpuși?

Un interviu cu artistul păpușar Ana Maria Cucută

Când lucrezi mult timp cu copiii, uneori, câte unul dintre ei vrea să te ia acasă. Ana-Maria Cucută spune că, nu de puține ori, ea a fost cea care a vrut să-i ia pe ei acasă. „Au așa un fel de a fi, că mă ung pe suflet și îmi dau atât de mult!”, exclamă Ana-Maria. „Sunt tare recunoscătoare să îi cunosc în fiecare zi. Sunt tare recunoscătoare să fac meseria asta în fiecare zi”.

Este artist păpușar la Teatrul din Târgoviște din 2014. Cum a descoperit pasiunea pentru păpuși, în ce proiecte este sau a fost implicată și ce înseamnă pentru ea interacțiunea cu cei mici, aflați în cele ce urmează:

Din 2014 ești actriță la Teatrul din Târgoviște. Cum ai descrie orașul, în cîteva cuvinte?

Trebuie să fiu sinceră și să spun că mi-a fost destul de greu să îl primesc în suflet. Asta și pentru că primii doi ani am fost foarte mult împărțită între București și Târgoviște, cred că nu i-am dat timp să se facă văzut cu adevărat. De ceva timp însă mă bucur de el: un oraș liniștit atunci când îmi trebuie și uneori agitat, atunci când am nevoie. Se simte aerul proaspăt care vine de sus de la munte, și pentru că eu iubesc muntele, asta m-a făcut să îl ador mai mult.

Dar publicul de teatru (pentru copii), cum este el?

Este pur, este naiv, este sufletul de copil. Așa ca mine. Pentru că îmi place să cred că nu mi-a dispărut „joaca” aia de copil. Este un public care abia așteaptă să primească, însetat de nou și de necunoscut. La fiecare spectacol am parte de surprize. Cred că și din cauza asta fac meseria pe care o fac.

De când și de unde pasiunea pentru păpuși?

Inițial, și nu îmi este jenă să recunosc, mi-am dorit actorie și atât. Dar pentru că am fizionomia pe care o am și vocea asta, am fost îndrumată spre secția de păpuși. Primul an a fost destul de confuz pentru mine. Veneam într-un spațiu nou, cu oameni noi, și nu prea îmi găseam locul. Însă îmi aduc și acum aminte de primul examen de marionete, reacția unor copii (pentru că era examen cu public). Și apoi, încet încet, am descoperit minunea care înseamnă teatrul de animație.

Reacționează diferit publicul tău față de publicul de teatru clasic?

Daaa, un mare da. Copiii sunt necenzurați, nealterați. Ce simt și ce gândesc ei nu mai trec prin filtru, se manifestă. Și de asta îi iubesc. Nu caută confirmări și nici să fie acceptați de ceilalți, cei mai mulți se bucură de prezent și îți arată asta. De multe ori se întâmplă ca la începutul spectacolului să fie agitație și gălăgie (sunt bucuroși că au venit și nerăbdători), dar de cum îi iau parteneri în lumea mea, se transformă. Și cred că despre asta e vorba la teatru, catharsis (purificarea spiritului cu ajutorul artei prin participarea intensă la fenomenul artistic) – exact asta fac cei mici. Ei trăiesc intens fiecare experiență și iau parte la tot ce se petrece în fața ochilor lor.

Cât de tare se atașează copiii de un personaj dintr-o piesă de teatru?

Nu este copil care să nu ia în suflet personajele pe care le-a cunoscut pentru o oră în lumina reflectoarelor. Și asta nu e întâmplător, cadrul în care se desfășoară un spectacol de teatru, lumina, muzica, textul și mai ales păpușile sunt prezente pentru ei și fac totul mai important și mai veridic și mai autentic. Iar ei se regăsesc în personajele pe care le văd, recunosc persoane din viața lor și, uneori, dacă nu de multe ori, personajele acelea devin eroi pentru ei, modele de viață.

Ateliere Jucăușe: Cum arată partea nevăzută a teatrului de animație?

Satisfacția oricărui artist vine, fără îndoială, din legătura care se creează cu publicul său. Iar pentru asta, unii aleg să „lupte”. Ana-Maria a căutat și a reușit continuu să creeze sau să se implice în proiecte noi, unele inedite pentru țara noastră.

În ultimii ani te-ai implicat în tot felul de proiecte – mai mult sau mai puțin convenționale. Exemplu: atelierele interactive pe care le susții. Este adevărat că secretul învăţării eficiente stă în implicarea copiilor în poveste?

De mulți ani am văzut faptul că plăcerea cea mai mare a copiilor e atunci când sunt implicați în activitea artistică. Așa am dezvoltat proiectul Ateliere Jucăușe. Sunt ateliere și workshop-uri prin care cei mici, dar și cei mari, descoperă partea nevăzută a teatrului de animație. Și când spun animație, spun tot ce poate să prindă viață, fie o bucată de cârpă, un fruct, un pahar, o bucată de carton, orice obiect care altfel nu te-ai fi gândit că poate să joace într-o piesă de teatru.

Un alt proiect: Uninvented Theatre. Acesta prezintă teatrul de animație contemporan în peisajul cultural românesc și inovația din domeniu. Ce a însemnat proiectul pentru tine?

În 2011 am avut ideea de a face ceva nou și inedit aici, la noi în țară. Pentru că tot privim afară și tânjim la ce este acolo, eu cred că putem să facem și aici. Cu mai puține mijloace și susținere inexistentă din partea celorlalți, ne-am adunat o mână de artiști păpușari și am început experiența Uninvented Theatre. Am participat și la emisiunea „Românii au talent” în 2013, dar personal sunt foarte mândră de alte două momente – spectacolul cu cei de la  Classic Beat Orchestra https://www.wowbiz.ro/ti-i-mai-amintesti-pe-tinerii-de-la-uninvented-theatre-sau-classic-beat-orchestra-de-la-romanii-au-talent-uite-cand-vei-avea-ocazia-sa-ii-vezi-live-intr-un-spectacol-de-exceptie-16148646 și participarea la o emisiune concurs exclusiv pentru artiștii păpușari,  Die Puppenstarshttps://www.rtl.de/cms/die-puppenstars-2017-diese-acts-treten-in-der-zweiten-show-auf-4076189.html , în Germania. Aici am cunoscut artiști păpușari din toată lumea, mulți din Germania, fiecare venea cu imaginație și cu talentul său, ce a făcut pentru mine experiența aia o să țin bine în suflet. Am fost mândră că pot să reprezint România, și mai mândră că sunt artist păpușar.

Te-ai implicat și în proiecte sociale: Centrul de zi socio-educațional  Fitioneștihttps://monitoruldevrancea.ro/2014/06/02/spectacol-al-teatrului-de-papusi-aleodor-imparat-in-gradina-publica/. Care este satisfacția după un astfel de proiect?

Nu știu dacă ce am făcut în acest proiect a fost de ajuns, dar cred că a fost necesar. Copiii au cunoscut și altceva decât munca pământului și a viței de vie. Și gândul că le-am deschis puțin orizontul, măcar o crăpătură mica în ușa posibilităților, mă face să cred că nu a fost întâmplător să lucrez cu ei și cu Iulia Stan, directorul proiectului și cea care a avut inițiativa acestui proiect.

Pasul de la mânuirea păpușilor la one-woman show – o provocare?

Pe lângă mânuirea păpușilor, Ana-Maria a pornit un proiect de suflet, un proiect greu și, fără doar și poate, provocator: spectacolul DE CE EU (one-woman show), adaptare după roman-poemul „De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi.

De ce… tu? De ce acest spectacol?

Textul „De ce fierbe copilul în mămăligă” a ajuns în mâinile mele într-un moment în care nu prea știam ce vreau și ce pot să fac. Eram prin 2009, studentă la master, mă pregăteam de dizertație și a venit la mine. Am citit, m-am îndrăgostit și, puțin câte puțin, am început să compun ce avea să fie spectacolul „De ce eu”. Întâmplare? Nu cred.

Despre ce este povestea?

Povestea e a ei, Aglaja. Plimbată prin lume, abandonată, exploatată. Merge cu familia cu circul prin lume și are parte de momente foarte grele pentru un copil. Un text greu de digerat, dar necesar, cred eu, pentru că viața nu e doar roz și vreau să vedem realitatea în față. Pentru că Aglaja avea o minte strălucită și un suflet de copil, a reușit să transforme toată drama într-o poezie. Una pe care parcă îți e mai ușor să o mesteci și chiar pe alocuri nu îți dai seama că a fost cam amară. Te surprinde și te învăluie. Celelalte personaje, fiind păpuși, fac și mai plăcută povestea.

Cum a fost primit de public spectacolul tău?

Este un spectacol foarte potrivit adolescenților, deschide mintea și sufletul celor care vor să cunoască ce e dincolo de carne și oase. Cei care au venit să îl vadă mi-au mărturisit puțin din ce au simțit. Am avut discuții deschise cu cei care au ales să rămână după spectacol. Și m-am bucurat foarte mult să aflu că, în fiecare, s-a întâmplat chiar mai mult decât mă așteptam eu.

Puțină lume își imaginează cât de greu este să susții un one-woman show. Cât de intens trăiești fiecare spectacol?

Mi-am dat seama când am ajuns la ziua premierei (asta după 4 ani), că eu sunt altă fată decât cea care a început procesul creației. Și la fiecare spectacol sunt alta. Aduc ce am adunat în mine și ofer totul, fără nicio urmă de reținere. Pentru că cel care te privește vede tot. Ești ca la radiograf. Transparent și gol. Nu poți să minți și nici să nu crezi. Pentru mine acest spectacol este terapie. Sper să fie și pentru cei care îmi sunt parteneri în procesul care înseamnă „de ce eu”.

Ce plănuiești pentru următoarea perioadă? Munca de creație nu se termină niciodată…

Nu, nu se termină. Mintea este într-o continuă căutare și creație. Plănuiesc multe și am bucuria să observ că vin spre mine proiecte tare frumoase, cu oameni dragi mie. La teatru în Târgoviște lucrez la un spectacol de animație pe lumină de quart, de imagine „Visele”- în regia dl-ui director M.C. Ranin. La București, cât de curând încep repetițiile la un nou proiect cu păpuși în care vedem viața unui om, țăranul nostru autentic și viața lui simplă. E o comedie frumoasă. Din păcate nu pot spune multe, pentru că nu vreau să divulg prea multe detalii.

Dar până la aceste premiere, Ana-Maria Cucută poate fi văzută în spectacolul „Mărul de aur” (un spectacol după basmul „Pomul cu merele de aur”) unde actrița noastră interpretează nu mai puțin de… șase roluri. „A fost un exercițiu de rezistență. Sunt în scenă doar eu și păpușile mele. Cei mici mă privesc în timp ce eu mă joc. Sunt cu mine și nu mă lasă o clipă din ochi. Iubesc acest spectacol”, conchide Ana-Maria.

–

Un interviu de Alexandra Damian, City Best